Simona a simțit cum aerul i se taie din piept. Era o combinație de revoltă, confuzie și un strop de durere veche, adânc înrădăcinată. Tania… o femeie pe care o știa doar din povești, o prietenă îndepărtată a mamei ei, o figură estompată în albumul cu fotografii alb-negru din anii ‘80.
Dar această adresare – „lesbiană” – avea o greutate apăsătoare. Nu era doar o etichetă. Era o acuză, o mărturisire, o provocare? Simona nu știa. Știa doar că în acea zi, viața ei avea să se schimbe.
—
Partea II – Povestea Taniei și alegerea unei moștenitoare
Tania fusese o femeie rebelă pentru timpul ei. În perioada comunistă, și-a ascuns orientarea sexuală sub masca unei „prietenii strânse” cu o colegă de facultate. După revoluție, nu a mai avut nimic de pierdut. A început să vorbească deschis, să participe la primele evenimente LGBT din București, să țină prelegeri în cercuri academice despre identitate și curaj.
Tania nu a avut copii, dar și-a dorit întotdeauna să lase ceva în urmă. Nu doar o moștenire materială, ci una simbolică. Își dorea o „moștenitoare de luptă”, o femeie care să ducă mai departe spiritul ei, care să înțeleagă greutatea unei vieți trăite în marginea acceptării. De ce a ales-o pe Simona? Poate pentru că a văzut în ea o reflectare a propriei zbateri – o femeie care, deși părea a fi conformistă, ascundea în sine conflicte adânci.
—
Partea III – Simona și lupta cu eticheta
Simona nu s-a definit niciodată public drept lesbiană. Fusese crescută într-o familie conservatoare, în care subiectele legate de orientare sexuală erau tabu. Fusese căsătorită cu un bărbat, divorțase, trăise câteva relații pasagere, inclusiv cu o femeie – dar nu vorbise niciodată despre asta. Nici măcar cu ea însăși.
Așadar, citind acel apelativ la începutul scrisorii – „Lesbiană, te-am moștenit astăzi” – a simțit mai degrabă o spărtură în oglinda propriei identități. Cine era ea? Cum o vedea Tania? Cum o vedea lumea?
Moștenirea nu era doar o casă sau o sumă de bani. Era o provocare: să-și asume o identitate. Sau să o respingă. Dar refuzând-o, risca să piardă o parte esențială din propria sa libertate.
—
Partea IV – Mesaj pentru fiica nechibzuită
„Simona, fiică nechibzuită” – așa se încheia fraza inițială. Cine era această fiică? Era vorba despre Simona? Sau despre o altă femeie? Ce înseamnă „nechibzuită”? Nepăsătoare? Neînțeleaptă? Rebela? Ori, paradoxal, prea supusă?
În paginile următoare ale scrisorii, Tania își deșira gândurile:
„Te-am ales pe tine nu pentru că ai fi perfectă, ci pentru că porți în tine o rană pe care o recunosc. Rana tăcerii. Rana fricii. Rana conformismului. Dar știu că ești capabilă să vindeci. Să iubești. Să arzi. Să lupți.”
Simona plângea în tăcere. Era un amestec de durere și eliberare. Pentru prima oară, cineva îi vedea zbaterile. Cineva îi înmâna o torță.
—
Partea V – Confruntarea cu trecutul
În zilele următoare, Simona a început să scotocească printre documentele lăsate de Tania. Jurnale, fotografii, scrisori de dragoste interzise, articole publicate anonim în reviste din diaspora. Toate compuneau portretul unei femei curajoase, care nu ceruse permisiunea societății pentru a fi ea însăși.
În același timp, Simona s-a văzut obligată să confrunte prejudecățile familiei sale. Mama ei, în special, părea să refuze orice discuție. „Tania a fost o ciudată. Nu ai ce învăța de la ea,” spunea cu o voce seacă. Dar Simona nu mai era dispusă să tacă.
Într-o zi, și-a făcut curaj și a participat la un eveniment literar dedicat femeilor scriitoare marginalizate. A citit un fragment din jurnalul Taniei și a adăugat propriile reflecții. Publicul a tăcut. Apoi, aplauzele au venit încet, dar sincere. Pentru prima oară, Simona simțea că nu mai e singură.
—
Partea VI – Moștenirea reală
Moștenirea Taniei nu era doar simbolică. În testamentul ei, îi lăsase Simonei o căsuță veche într-un sat de munte. Acolo, Tania își petrecuse verile scriind, gândind și iubind în taină. Casa era simplă, dar avea un suflet. În pod, Simona a găsit o cutie mare, plină de cărți rare, scrisori cenzurate de Securitate și fotografii ale unor femei îmbrățișate în lumina palidă a anilor ‘70.
A început să le organizeze, să le scaneze, să le publice online. A înființat o platformă dedicată istoriilor LGBTQ+ din România comunistă și postcomunistă. A început să scrie și ea, cu o voce curajoasă, eliberată de rușine.
—
Partea VII – Încheierea cercului
Cuvintele care o tulburaseră atât de tare la început – „Lesbiană, te-am moștenit astăzi, Tania – mesaj pentru Simona, fiică nechibzuită” – aveau acum o altă lumină. Nu mai erau o insultă, ci o chemare. Nu mai erau un reproș, ci un elogiu.
Simona nu se definea în continuare prin etichete. Dar știa cine e: o femeie care nu mai fugea de umbrele trecutului, care își recunoștea rănile și le transforma în punți. O femeie care moștenise nu o avere, ci o flacără.
—
Concluzie
Povestea Taniei și a Simonei este o meditație asupra identității, memoriei și curajului de a fi tu însuți, chiar și când întreaga lume te etichetează, te respinge sau te ignoră. Este o poveste despre puterea moștenirilor nevăzute – cele care nu se măsoară în bani, ci în adevăruri care ard.
Prin acest mesaj aparent dur, Tania nu a condamnat-o pe Simona, ci i-a oferit o șansă. Șansa de a se vedea cu alți ochi. Șansa de a începe din nou.